Ploiesteni de azi si ieri… din Ploiesti

Ploiesteni din Ploiesti

Ploieșteni de ieri si azi

     Nichita Stănescu din Ploiești, cu prilejul celor 82 de ani de când te-ai născut, chiar dacă nu te-ai sinchisit să-i împlinești, țin să-ți mulțumesc că m-ai ajutat mult la bac cu poezia ta „Leoaică tânără iubirea„, și îți aduc la cunoștință, dacă încă nu ai aflat, că Dinu Mistrie – O viziune a sentimentelor îți este dedicată și ție. Nu te-am cunoscut și nu cunosc personal pe nimeni care ți-a fost aproape, care a băut cu tine la bine și la greu, încât să aflu din surse sigure ce fel de om ai fost. Poate cunosc cel mult vre-o două-trei persoane, dar una sigur, care îți apreciază rodul existenței tale pe pământ, și atât. Așadar, despre tine nu mi-a mai rămas ce să mai vorbesc în continuare, închei prin a-ți mulțumi încă o dată.

     Am io mai nou o părere și implicit o reacție involuntară, legată de niște ploieșteni, și mă refer mai exact la unii dintre ploieștenii grozavi ai zilelor noastre, vedete care „lucrează la mass-media”. Cu cât sunt mai destupați la cap, mai mintioși… cu atât sunt mai încrezuți și mai îngâmfați. Atitudinea lor devine tot mai greu de digerat de către oamenii care le recunosc și le apreciază calitățile, dar nu îi idolatrizează din imbecilitatea de a le fi pe plac.

     Uneori, când aceștia scot câte una strâmbă, îmi permit ca să mă strâmb și eu, că-s pe pana mea, nu pe statul lor de plată, pe post de aplaudac. Or fi fost vecini de cartier și/sau tata unuia, posibil să fi umblat și pe la mama ăluilalt, din moment ce au apucături asemănătoare, că altă explicație nu găsesc. Bogdan de la Ploiești și Dragoș de la Ploiești, că despre ei zâc… Se știe că au mulți fani și urmăritori pe Facebook, și iși rezervă dreptul de a nu permite comentarii la afirmațiile lor, fie ele chiar și pertinente, decât fanilor și susținătorilor inrăiți, ultrași adevărați, persoane cunoscute și înmatriculate în baza lor de date. Astfel își rezervă dreptul de a fi doar apreciați și susținuți, nicidecum combătuți, criticati. Dacă îmi aduc bine aminte, nici măcar Ponta nu a procedat atât de drastic și tranșant. El a avut bunul simț să ofere dreptul la prezumția de nevinovăție, abia după ce l-am hulit mi-a tăiat macaroana și dreptul la cuvânt. Mi se pare corect, el îmi întinde mâna să mă îmbrace și eu îl recompensez cu o flegmă în palmă… Iohannis să fii și tot reacționezi, nu?

     Aaa… a nu se confunda cumva din greșeală… este vorba despre Bogdan Stoica de la Ploiești și Dragoș Pătraru de la Ploiești. Despre Dragoș am zis să nu zic nimic, m-am lămurit și am încheiat-o de ceva vreme, dar bă Pătraru, te-ai legat de Horia Brenciu de parcă concurezi cu el pe un post pentru statutul de fenomen. Stai jos, văd că ești prost, și din nevoia de afirmare o dai aiurea. Moaca ta la tv mai nou îmi face joncțiune cu moaca lu Dragoș. Pe tema asta m-ai convins să caut și să citesc/urmăresc lucruri mai interesante.

     Cum prin secolul XIX în Ploiești în loc de „Buna ziua” se saluta cu „Ce bei?”, deoarece era o cârciumă pentru fiecare aproximativ 200 de locuitori, în zilele noastre te salut in incheiere cu un indemn, nu cu o intrebare: „Be-mi-ai bota Pătraru cu aroganța ta, și să-și bage Dragoș ceva în nația ta! …cum ar zice Nelson Mondialu’, că el e miezu’ din dodoașcă al acestor vremuri.

Charlie Hebdo, teroriștii și optimizarea SEO

Je ne suis pas Charlie, Je suis Telcian.

     A trecut o săptămână de când ne-am despărţit cu durere în suflet (sau nu) de nemaipomeniții așa-ziși jurnaliști, ai revistei satanice satirice Charlie Hebdo. Stéphane Charbonnier (Charb), directorul revistei satanice satirice, şi caricaturiştii Jean Cabut (Cabu), Bernard Verlhac (Tignous) şi Georges Wolinski (Wolinski), oameni de o deosebită valoare care au plecat la Domnul, în urma atentatului din Paris, de miercuri 7 ianuarie 2015; La Domnul sau la necuratul, depinde cum a fost repartizat fiecare, însă după preocupările lor comune aș zice că au mers în același loc. Le urez mult succes la întâlnirea din Viața de Apoi cu Dumnezeu, Isus, Allah, Mohamed precum, de ce nu, și cu frații Cherif și Said Kouachi, cu care au marea șansă de a forma o nouă echipă de fochiști la nou-nouțele cazane cu smoală cu touchscreen, a celei mai hi-tech zone din purgatoriu.

Charlie Hebdo a murit, trăiască Charlie Hebdo!

     Vorba aia, ce-i rău nu piere. Charlie Hebdo se reface precum T1000, androidul asasin, principalul antagonist din Terminatorul 2: Ziua Judecății. Da, ce vă mirați așa, miercuri, 14 ianuarie 2015, la o săptămână după lovitura primită, Charlie Hebdo își scoate iar coarnele și mai înverșunat ca până acum și își agită coda, mai ceva ca Zoro, biciul din dotare. Revine pe piață cu de 3 ori mai multe exemplare din mizerabila dejecție așa-zis jurnalistică, cu care inițial și-a anunțat susținătorii autointitulați „Je suis Charlie”. Așadar, în loc de un milion de exemplare, au să ungă la inimă tabăra „Je suis Charlie” cu trei milioane de reviste, același număr cu care au să oripileze în acelși timp pe cei din tabăra „Je ne suis pas Charlie du tout, je suis je”, tabără din care fac și eu parte. În urma marșului organizat duminică, 11 ianuarie 2015 la Paris, și-au dat seama că au un numar de adepți ai inepției lor mai mare decât s-au așteptat. Oameni care habar nu au cu ce se mănâncă revista Charlie Hebdo și ce propovăduiau profeții ei. Așadar, tot răul spre bine. Charlie Hebdo rămâne în istorie și totodată pe Google ca unul dintre cele mai căutate și mediatizate subiecte al anului 2015. Doi-trei teroriști, vai de pușca lor, fără cunoștințe de SEO, au reușit să optimizeze acest brand, Charlie Hebdo, fără prea multe probleme din partea serviciilor de securitate și siguranță menite să prevină actele de violență.

     Se știe că ce-i mediatizat în mediul online cum trebuie ajunge în top, asemeni dragului nostru președinte, Klaus Iohannis, care se pare că nu este cine credeam noi, defapt nu este altcineva decât… exact, v-ați prins, e Charlie! Conform declarației lui de pe Facebook, „Je suis Charlie” și al analizei pe care putem să o facem destul de ușor, ajungem la concluzia că acesta este trendul și reușita succesului. Vin doi-trei teroriști, despre care suntem informați și îndemnați să îî urâm pentru că fac rele, și uite așa ajungem să fim susținătorii unor exemplare organizate legitim sub emblema Charlie Hebdo, oameni care nu au nimic sfânt, plini de batjocură față de toată lumea, chiar față de noi. Ajungem la un moment dat să ne identificăm cu ei și să purtăm etichete „Je suis Charlie” pentru și din solidaritate cu ei, deci îi susținem în josnicia lor. Insulta şi calomnia sunt din nou pedepsite de legea penală la noi în România precum și în alte țări, așadar dacă eu doar aș pomeni despre cei care umbla cu eticheta „Je suis Charlie”, pentru a susține libera exprimare a deplasaților de la Charlie Hebdo, sau cei asemeni lor, risc amenda penală, nu? Și cum rămâne cu dreptul meu la liberă exprimare atunci? Cine susține fanatismul de orice fel este un cretin, dar cine batjocorește orice și pe oricine cu ce este mai presus? Ponta săracu’ era mândru că este român, el și întregul PSD, cu toate că Charlie Hebdo își bătea pula de tricolorul și nația noastră catalogându-ne pe toți românii țigani jegoși. Cu toate acestea, Ponta a fost rău și l-am ars la vot. Klaus Iohannis a ajuns președintele acestei țări de țigani borâți și e mândru și el din cale afară că a reușit să ne prostească și să se ajungă sus precum Charlie Hebdo, nu prin propriile puteri ci bazându-se pe prostimea sensibilă la rău. El ne spune cu seninătate „Je suis Charlie” de parcă a reușit să bifeze vreo reușită din programul lui de guvernare și ține să o împărtășească cu noi.

     Acum, trecând peste satiră și pamflet ajungem la lucruri serioase. Păpușarii care trag ițele prezentului și viitorului nostru implicit, continuă să se folosească de subiectul terorism și îl exploatează la maximum. Deja sunt din nou în actualitate discuții cu privire la Legea 82/2012, cunoscuta drept legeaBig Brother„, și legea referitoare la identificarea utilizatorilor de cartele telefonice pre-pay, ambele declarate neconstituționale. În Oklahoma a fost prezentat un proiect de lege pentru cei care poarta hanorac cu gluga în public. Pe baza terorismului și-au băgat unii nasul în țara altora ca să nu pară fără motiv credibil și să facă impresie legitimă. Oricât ar părea de groază, America își sacrifică oameni din popor pentru a convinge restul cetățenilor să se solidarizeze împotriva dușmanului pe care nu omul de rând și l-a făcut, ci acei care îl reprezintă și conduc după bunul plac. America a început cu această tactică care a dat rezultate, iar acuma tot ce are de făcut este să o dezvolte. La americani funcționează expresia: ” sunt cetățean american…”. La restul a prins: ” Je suis Charlie”. Niciun om nu este mai om decât altul prin autoproclamare aș spune eu.

     Terorismul este pretextul pentru a ascunde adevăratele intenții și anume controlul total și urmărirea intereselor celor care ne conduc, chiar dacă asta sună a conspirație. Oare Charlie Hebdo nu este o unealtă teroristă folosită de „ai noștrii” împotriva teroriștilor, pentru justificarea politicii lor în fața noastră, a celor care ne temem de terorism? Îmi permit să mă îndoiesc de veridicitatea absolută a acestei povești dramatice pe nume Charlie Hebdo, în care și-au pierdut viața și persoane nevinovate cu adevărat, la fel cum mă îndoiesc și de povestea atentatelor din 11 septembrie 2001 de la World Trade Center, unde scopul a fost acelaș.

     Mai jos aveți dovada profesionalismului și a materialelor de calitatea apărute în revista Charlie Hebdo, opera unor adevărați jurnaliști:

charlie_hebdo_crestin_Telcian.ro_charlie_hebdo_anti-islam_Telcian.ro_  charlie_hebdo_anti-crestin_Telcian.ro_

 

Ce-aș schimba dacă aș putea la țara mea

     Ce-aș schimba la țara mea?

     Mi-a trecut întâmplător prin cap, această întrebare, fără să mă întrebe dacă sunt sau nu sunt pregătit ai oferi un răspuns potrivit.

Țara mea, România tara-mea-Romania

     Suntem mândri că suntem români. Se spune că românul s-a născut poet. Defapt, românul s-a născut la coadă și asta l-a avantajat. L-a ajutat să se adapteze și să dobândească unele aptitudini suplimentare. Corect putem spune că românul s-a născut de toate. Noi ca nație, avem avantajul că ne pricepem la tot, indiferent de domeniu și situație. Oricât de nenorociți am fi, comentăm despre orice, oricine, oricând și asta ne dă putere să trecem mai departe. De multe ori problemele aproapelui ne stârnesc interesul și curiozitatea în detrimentul problemelor noastre, care sunt minimizate și neglijate. Dar un sacrificiu la început nu este altceva decât o satisfacție la sfârșit, sau cel puțin ideea asta ar trebui să fie. Bârfa la români e ca un concediu la străini, așadar, fiecare după posibilități.

     Schimbarea vine odată cu dorinţa fiecăruia de a se implica. Cum niciodată nu a existat și nu v-a exista un întreg a cărui liant să fie dorința comună, implicarea majorității nu exonerează fiecare individ în parte de riscul la care se expune pișându-se contra vântului (figură de stil pentru Sorin Ovidiu Vîntu, ca exemplu). Teoria cu „minoritatea se supune majorității„, nu este valabilă în toate situațiile. Cei deștepți pe care îi găsește oportunitatea la locul potrivit, deși sunt minoritari, îi controlează pe cei mulți, deștepți și proști deopotrivă, adică cei care formează majoritatea. Deștepții minoritari se luptă cu deștepții majoritari să își păstreze și de ce nu, să își depășească rangul. În același timp, prostimea majoritară dă la rangă, se plânge, ridică nătâng din umeri și afirmă întrebător un: „asta e, n-ai ce face, ce să faci”. Într-o lume perfectă, ai trăi într-o țară perfectă, dar astfel suntem nevoiți să trăim o normalitate în care perfecțiunea este privită ca o malformație care dezechilibrează și minoritatea și majoritatea. Așadar, mereu o să existe piedici, mereu o să existe o luptă. De unde și îndemnul poemului:

„O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.”

George Cosbuc – Lupta vietii

     Simțim scânteia comunismului în noi precum și cea a capitalismului. În sufletul românilor, lupta COMUNISM versus CAPITALISM se duce în fiecare zi. Bine-nțeles, fiecăruia i se potrivește una sau alta în funcție de ceea ce simte, trăiește și își dorește.

Unii afirmă cu nostalgie: „bă, era mai bine înainte de revoluție că atunci îmi permiteam să trăiesc mai bine”. Uneori cele două coincid, alții afirmând mulțumiți: „bă, acuma mi-e bine, am de toate, înainte de revoluție am avut tot ce mi-a trebuit să trăiesc bine, dar acuma am de sute de ori mai mult decât îmi trebuie”.

Principiul de societate comunistă ideală, reprezentat de expresia: De la fiecare după posibilități, fiecăruia după necesități, exprimat, dar niciodată pus în practică, sună la fel de bine ca și social-democrația care invocă principiile revoluției franceze libertate, egalitate și fraternitate. Ideologiile și definițiile acestora sună bine în teorie, mult mai bine decât în practică, discrepanța dintre cele două situații fac diferența dintre vis pentru unii și realitate pentru alții.

     În realitate toate acestea se traduc practic în:

     Frate, frate, dar brânza-i pe bani. Suntem frați cu drepturi egale, dar eu sunt mai egal decât tine, iar libertatea mea îmi oferă dreptul să te exploatez indirect cât vreau, timp în care fizic ești și tu liber dar posibilitățile noastre diferite te fac sclavul meu ca să-ți permiți și tu un minim necesar.

     Și totuși, într-o țară cum e țara mea, cum e România… ce-aș schimba?

În țara mea, frumoasa România, și-au dezvoltat conducători religioși mania,
că-s mai presus unii ca alții, și unii chiar mai sus decât Iisus și fecioara Maria.
Și se întrec unii pe alții construind biserici, care să aibă turla cea mai sus,
căci în acest concurs vor să-ntreacă toate țările de la răsărit și până la apus

     Aș schimba în țara mea religia. Religia? Adică după ce am aberat cu tentă politică, aleg răspunsul acesta? Da, răspunsul meu final este religia. Aș schimba religia tuturor românilor dacă aș putea. Cât de aberant poate fi să te declari ortodox, catolic, reformat, baptist, penticostal sau orice altceva și să îți fie rușine de țara în care trăiești? Este același lucru cu rușinea față de cei care ți-au dat viață. Buni sau răi sunt originea ta, la fel este și țara în care te-ai născut. Nu vorbesc despre fanatism, fanatismul nu este sănătos, este un exces precum oricare altul care face rău… distruge, dar respectul si sentimentele față de originea ta, trebuie să dăinuiască până la sfârșitul tău și să propovăduiești tot ceea ce ține de aspectul pozitiv al acestor origini. Sunt momente în care te dezici. Este ușor ca om să cazi pentru că ești slab, dar conștiința și recunoștința poate să te întărească.

         De ce n-ar fi religia aceste-i țări chiar țara-n sine? De ce n-am putea cu mândrie să o declarăm oricând și oricui? Cu ce este mai îndreptățit un american să se apere și să se mândrească cu cetățenia lui?

     Dacă ești mai potent, neuronal vorbind, decât majoritatea, de ce nu dai dovadă de asta până la capăt? De ce nu te limitează propria-ți minte să te oprești la timp? De ce vrei să iei tu toată vlaga acestei țări doar pentru tine cu orice cost, prin orice scop? De ce vinzi fără regret străinului, petecul de pământ pentru care s-au luptat și au răbdat foame moșii și strămoșii tăi, și-ai mei, c-au fost și-ai mei mă!? Degeaba te declari ortodox, catolic, reformat, baptist, penticostal sau orice altceva, când îți constrângi frații să ți se-nchine. Ești un om pierdut, cu credință doar în tine… un ateu.

     De ce tu, care ești un om exploatat de propriul tău frate, ce țara ta o vinde… că-i și a ta mă! te mulțumești doar cu un ridicat din umeri și o expresie ajunsă tic verbal, o expresie ca un oftat cu care te-ai obișnuit și la a cărei sursă nu te mai gândești demult!? De ce te plângi dacă te complaci în rolul de victimă? De ce mă!? Te rogi la sfinți, la îngeri, moaște și icoane și ceri, ceri îndurare și să fie bine de parcă dracu-ar sta degeaba… nu te simți milog, nu ți-e rușine? Până când ai să întorci celălalt obraz pentru a-ți sensibiliza aproapele, când tot ce reușești este să-i transformi atitudinea în reflex și obișnuință. Până când o să permiți să fii reprezentat de hoți, să fii complice și tăinuitorul lor doar din lăcomie egoistă că primești și tu un rest… ceva…

     Nu ne mirăm ce-i facem acestei țări pentru că respectul nostru lipsește începând față de autoritatea supremă, față de Dumnezeu. Dacă ne permitem să negociem cu El, Il adaptăm nevoilor noastre personale, Il mințim, Il neglijăm, Il sfidăm, Il negâm, Il ignorăm, Il acuzăm, Il vindem, Il desfințăm…

Dar Dumnezeu e bun și a mai dat și de data aceasta o șansă acestei țări.

…a trimis DNA-ul.

 

Un gând bun Brutus, prietene…

Un gând bun Brutus,

prietene adu-ți aminte…

Nu pune nimeni botul la 69 cu cel ce se prostsituează, înțelegi asta doar dacă ești pe fază.
Când ești un nul, ești martorul lu’ Nimănui, băgând un cui meditează la ceea ce-ți spui.
Sintagma „mă fac frate și cu dracu până trec puntea”, într-adevăr te-ajută fără echivoc,
să-ți găsești ac de cojoc, jucând murdar cu dracu-n joc.
Și-ajungi mai sus doar ca să ai de unde să cazi mai târziu,
acum ca-ți amintesc asta, îți zici: „bă da io asta o știu!”
Ești mult mai periculos și mult mai curvă, încerci pervers să mă ademenești…
îmi sari la gât cu binecunoscutu-ți stil „hau-hau, bau-bau” în luptă.
Nu-ți doresc răul, poți să mă crezi… din contră, îți doresc ce-ți dorești
să ai parte de tot binele și să-ți iei/dai banu’ pentru fiecare vorbă.

Brutus-prietene-lup-oaie

Prostituiază-te prietene, dar dacă tot o faci, măcar fă-o din/cu plăcere, sau dacă o faci pentru bani, vinde-te scump. Nu te vinde pe caiet. Promisiunea nu este altceva decât momeala omului care ți-a dovedit până în acel moment că nu poți să te încrezi în el. Niciodată nu o face pe promisiuni și câteva beri băute cu stăpânii tăi în momentele în care consideră ei că pot și este în interesul lor să te accepte la masă. Nu tu ești important pentru ei, ei sunt importanți pentru tine când te invită să le ciugulești firimiturile de la coltul gurii, ca să te simți și tu important. Credulule, nu ești cu nimic mai presus pentru ei decât patrupedul maidanez care dă târcoale și se gudură pe la picioarele lor, privindu-i cu ochi mari de cerșetor milog, ca să primească și el un rest. Dă-i cezarului ce-i al cezarului… dar nu-i da tu ce nu-i al tău din exces de zel, cu atitudine servilă când știi că ai slujit la doi stăpâni simultan.  Știu, da, ai dreptate, ce să faci? …tu nu ai putea să fii la fel ca mine, tu în locul meu ai fi ca tine. Ți-ai vedea de treaba ta și interesele proprii. Ce ironie… parcă mă admirai acum o vreme, sau cel puțin prietene încercai să pari un recunoscător neputincios, care în aparență iți făceai și griji pentru mine… aparență care probabil voia să acopere dualismul tău și coloana-ți diformă de la plecăciunile făcute pe la spatele meu în fața celor pe care îi huleai și de care te arătai indignat în fața mea.

„Poți să faci un teanc de bani dacă scoți bine o vorbă.
……………………………………………………………………
Frate, fiecare face ce știe cu gura!”

La Familia ft Uzzi – Vorbe

Prietene, sper din suflet când „o să cânte cocoșul de trei ori”, să plângi și să regreți și tu precum Sf. Petru când s-a lepădat de Iisus, atât. Nu pot să trec cu vederea și mă motivează să te dojenesc prietenește faptul că tu ești un hibrid, o amestecătură dintre tipologia lui Petru și Iuda.

Prietene, în cuvintele tale, urechea mea percepe izul luciferic. Sărutul epic cu care vrei să mă vinzi cu gândul la arginții pe care speri să îi numeri ipotetic la sfârșit, te dă de gol… îți pute gura. Da, ai mâncat căcat prieten drag. Sper să îți fie de bine și să nu îți fie rău. Ca să fac o glumă pe placul tău, în ideea că te-aș putea îndulci puțin, și ți-aș tăia din amăreală, pronunț îndemnul: „trebuie să facem bine ca să nu fie rău”, nu-i așa?

Pentru încheiere prietene, din iubire pentru tine, cel care mi-ai fost un pseudo-aproape, mai mult la greu decât la bine, și mă refer la greul și încercările tale, îți transmit învățătura Părintelui Arhimandrit Gavriil Stoica, care a fost și este de actualitate și care ne sfătuiește să nu acceptăm compromisurile. Prietene, nu accepta nici o clipă să fii frate și cu dracu’ până treci puntea apa, fii cu băgare de seamă că poți să mori pe punte în barca lui oricând. Nu rămâi frate cu dracu’ în vecii vecilor. Dracu’ te scuipă când nu te aștepți, ca pe o hoaspă rămasă prea mult între dinții lui mari și galbeni, ce și-i relevă în rânjetul caracteristic și înșelător. Stă scris că „în ce te va găsi moartea, în aceea vei fi”.

Dinu Mistrie – O viziune a sentimentelor

Dinu Mistrie,

Sentimentele și resentimentele sale

Dinu-Mistrie-o-viziune-a-sentimentelor-de-nichita-stanescu

     Geneza:

     Dinu a fost un copil cuminte. Nu a excelat la învăţătură, dar nici la boacăne ca alți copii, decât uneori şi involuntar. A fost un copil aparent normal, dar ciudăţel în sinea sa. Condus de o viziune a sentimentelor de care poate fi inculpat Amfion, constructorul, cu a lui cântec ce i-a remodelat sufletul, Dinu Mistrie, a fost marcat întreaga viaţă. El şi-a dorit să iubească, dar să iubească cu adevărat. Şi-a dorit o singură femeie în viaţa lui şi el să fie singurul în viaţa ei… cam neinspirat din start.

     Reîntâlnirea:

     Ploaie în luna lui Marte şi un cântec fără răspuns. Un cântec de om faşcinat de zâmbetul ei şi incredibil de surprins de indiferenţa pe care i-o arată revăzându-l după aproape un an. Un cântec plin de trăiri, un cântec clar de inimă, de care ea se arată dezinteresată acum, contrar la cum era înainte. Dezamăgit, Dinu se trezeşte plutind pe norii propriilor lui gânduri, sufocat de cerul care acum se află prea aproape de pieptul şi inima sa. Se chinuie cu întrebări la care caută răspunsuri. Optimist prinde curaj după ce propria imaginaţie îi arată ceea ce a vrut să vadă. El și ea. Atât și nimic mai mult decât dacă… dar îl alungă pe „dacă” cât colo și se ridică hotărât să ia atitudine. 20 de ani, vârsta de aur a dragostei lui Dinu Mistrie, vremea în care precum o leoaică tânără, iubirea, l-a înşfăcat de piept și l-a făcut să țipe plin de emoţie și euforie: Sunt un om viu!

     Îmbrăţişarea:

     Sfârșit de anotimp, soarele se încălzeşte pregătindu-se de vară. E ziua în care e totul sau nimic. Reîntoarcerea ei acasă şi momentul întâlnirii, parcă e un joc „de-a sufletul„, ce-l simţi ca o mişcare în sus şi-n jos. Dinu, vrăjit de ea se apropie precum Perseus spre Andromeda (dar mai puţin încrezător în el) şi fâstâcindu-se plin de emoţie, îi propune ceea ce-şi doreau şi amânau de atâta timp amândoi. Nu, nu era momentul ideal, el era pe picior de plecare și poate că asta l-a făcut să reacționeze, asta și faptul că era ziua ei, o zi pe care au făcut-o ziua lor. Poetul și dragostea au început dansul. Chiar dacă fizic îi despart câțiva zeci de kilometri pentru 3 zile, din acea clipă, totul o să aibă o lungă continuitate. Viața mea se iluminează iși spune Dinu, și culcat cu capul pe geamul autobusului, mângâiat de razele soarelui pregătit de apus, începe să viseze… O oră fericită.

     Epilog la lumea veche:

     Se trezise, nu trecuseră decât câțiva ani. Simți un fior rece pe șira spinării, care l-a făcut să tresară. Lauda omului care-și dăduse atâta importanță și care era plin de încredere s-a destrămat precum un șirag de mărgele. Totul a fost întocmai cum lumea din jur cobise și poeții îl prevestise. Dinu Mistrie a murit. Trăiască Dinu Mistrie!
La-nceputul serilor de la sfârșit, cu o ușoară nostalgie și emoție de toamnă, Dinu își trasa un nou sens vieții, unul în care ea nu se mai regăsea pentru că nu o mai căuta.
Mi-amintesc cu uimire își spuse Dinu, am avut un vis…
Visul unei nopți de iarnă