Archive for  decembrie 2014

Home / decembrie 2014
2 Posts

     Ce-aș schimba la țara mea?

     Mi-a trecut întâmplător prin cap, această întrebare, fără să mă întrebe dacă sunt sau nu sunt pregătit ai oferi un răspuns potrivit.

Țara mea, România tara-mea-Romania

     Suntem mândri că suntem români. Se spune că românul s-a născut poet. Defapt, românul s-a născut la coadă și asta l-a avantajat. L-a ajutat să se adapteze și să dobândească unele aptitudini suplimentare. Corect putem spune că românul s-a născut de toate. Noi ca nație, avem avantajul că ne pricepem la tot, indiferent de domeniu și situație. Oricât de nenorociți am fi, comentăm despre orice, oricine, oricând și asta ne dă putere să trecem mai departe. De multe ori problemele aproapelui ne stârnesc interesul și curiozitatea în detrimentul problemelor noastre, care sunt minimizate și neglijate. Dar un sacrificiu la început nu este altceva decât o satisfacție la sfârșit, sau cel puțin ideea asta ar trebui să fie. Bârfa la români e ca un concediu la străini, așadar, fiecare după posibilități.

     Schimbarea vine odată cu dorinţa fiecăruia de a se implica. Cum niciodată nu a existat și nu v-a exista un întreg a cărui liant să fie dorința comună, implicarea majorității nu exonerează fiecare individ în parte de riscul la care se expune pișându-se contra vântului (figură de stil pentru Sorin Ovidiu Vîntu, ca exemplu). Teoria cu „minoritatea se supune majorității„, nu este valabilă în toate situațiile. Cei deștepți pe care îi găsește oportunitatea la locul potrivit, deși sunt minoritari, îi controlează pe cei mulți, deștepți și proști deopotrivă, adică cei care formează majoritatea. Deștepții minoritari se luptă cu deștepții majoritari să își păstreze și de ce nu, să își depășească rangul. În același timp, prostimea majoritară dă la rangă, se plânge, ridică nătâng din umeri și afirmă întrebător un: „asta e, n-ai ce face, ce să faci”. Într-o lume perfectă, ai trăi într-o țară perfectă, dar astfel suntem nevoiți să trăim o normalitate în care perfecțiunea este privită ca o malformație care dezechilibrează și minoritatea și majoritatea. Așadar, mereu o să existe piedici, mereu o să existe o luptă. De unde și îndemnul poemului:

„O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.”

George Cosbuc – Lupta vietii

     Simțim scânteia comunismului în noi precum și cea a capitalismului. În sufletul românilor, lupta COMUNISM versus CAPITALISM se duce în fiecare zi. Bine-nțeles, fiecăruia i se potrivește una sau alta în funcție de ceea ce simte, trăiește și își dorește.

Unii afirmă cu nostalgie: „bă, era mai bine înainte de revoluție că atunci îmi permiteam să trăiesc mai bine”. Uneori cele două coincid, alții afirmând mulțumiți: „bă, acuma mi-e bine, am de toate, înainte de revoluție am avut tot ce mi-a trebuit să trăiesc bine, dar acuma am de sute de ori mai mult decât îmi trebuie”.

Principiul de societate comunistă ideală, reprezentat de expresia: De la fiecare după posibilități, fiecăruia după necesități, exprimat, dar niciodată pus în practică, sună la fel de bine ca și social-democrația care invocă principiile revoluției franceze libertate, egalitate și fraternitate. Ideologiile și definițiile acestora sună bine în teorie, mult mai bine decât în practică, discrepanța dintre cele două situații fac diferența dintre vis pentru unii și realitate pentru alții.

     În realitate toate acestea se traduc practic în:

     Frate, frate, dar brânza-i pe bani. Suntem frați cu drepturi egale, dar eu sunt mai egal decât tine, iar libertatea mea îmi oferă dreptul să te exploatez indirect cât vreau, timp în care fizic ești și tu liber dar posibilitățile noastre diferite te fac sclavul meu ca să-ți permiți și tu un minim necesar.

     Și totuși, într-o țară cum e țara mea, cum e România… ce-aș schimba?

În țara mea, frumoasa România, și-au dezvoltat conducători religioși mania,
că-s mai presus unii ca alții, și unii chiar mai sus decât Iisus și fecioara Maria.
Și se întrec unii pe alții construind biserici, care să aibă turla cea mai sus,
căci în acest concurs vor să-ntreacă toate țările de la răsărit și până la apus

     Aș schimba în țara mea religia. Religia? Adică după ce am aberat cu tentă politică, aleg răspunsul acesta? Da, răspunsul meu final este religia. Aș schimba religia tuturor românilor dacă aș putea. Cât de aberant poate fi să te declari ortodox, catolic, reformat, baptist, penticostal sau orice altceva și să îți fie rușine de țara în care trăiești? Este același lucru cu rușinea față de cei care ți-au dat viață. Buni sau răi sunt originea ta, la fel este și țara în care te-ai născut. Nu vorbesc despre fanatism, fanatismul nu este sănătos, este un exces precum oricare altul care face rău… distruge, dar respectul si sentimentele față de originea ta, trebuie să dăinuiască până la sfârșitul tău și să propovăduiești tot ceea ce ține de aspectul pozitiv al acestor origini. Sunt momente în care te dezici. Este ușor ca om să cazi pentru că ești slab, dar conștiința și recunoștința poate să te întărească.

         De ce n-ar fi religia aceste-i țări chiar țara-n sine? De ce n-am putea cu mândrie să o declarăm oricând și oricui? Cu ce este mai îndreptățit un american să se apere și să se mândrească cu cetățenia lui?

     Dacă ești mai potent, neuronal vorbind, decât majoritatea, de ce nu dai dovadă de asta până la capăt? De ce nu te limitează propria-ți minte să te oprești la timp? De ce vrei să iei tu toată vlaga acestei țări doar pentru tine cu orice cost, prin orice scop? De ce vinzi fără regret străinului, petecul de pământ pentru care s-au luptat și au răbdat foame moșii și strămoșii tăi, și-ai mei, c-au fost și-ai mei mă!? Degeaba te declari ortodox, catolic, reformat, baptist, penticostal sau orice altceva, când îți constrângi frații să ți se-nchine. Ești un om pierdut, cu credință doar în tine… un ateu.

     De ce tu, care ești un om exploatat de propriul tău frate, ce țara ta o vinde… că-i și a ta mă! te mulțumești doar cu un ridicat din umeri și o expresie ajunsă tic verbal, o expresie ca un oftat cu care te-ai obișnuit și la a cărei sursă nu te mai gândești demult!? De ce te plângi dacă te complaci în rolul de victimă? De ce mă!? Te rogi la sfinți, la îngeri, moaște și icoane și ceri, ceri îndurare și să fie bine de parcă dracu-ar sta degeaba… nu te simți milog, nu ți-e rușine? Până când ai să întorci celălalt obraz pentru a-ți sensibiliza aproapele, când tot ce reușești este să-i transformi atitudinea în reflex și obișnuință. Până când o să permiți să fii reprezentat de hoți, să fii complice și tăinuitorul lor doar din lăcomie egoistă că primești și tu un rest… ceva…

     Nu ne mirăm ce-i facem acestei țări pentru că respectul nostru lipsește începând față de autoritatea supremă, față de Dumnezeu. Dacă ne permitem să negociem cu El, Il adaptăm nevoilor noastre personale, Il mințim, Il neglijăm, Il sfidăm, Il negâm, Il ignorăm, Il acuzăm, Il vindem, Il desfințăm…

Dar Dumnezeu e bun și a mai dat și de data aceasta o șansă acestei țări.

…a trimis DNA-ul.

 

Un gând bun Brutus,

prietene adu-ți aminte…

Nu pune nimeni botul la 69 cu cel ce se prostsituează, înțelegi asta doar dacă ești pe fază.
Când ești un nul, ești martorul lu’ Nimănui, băgând un cui meditează la ceea ce-ți spui.
Sintagma „mă fac frate și cu dracu până trec puntea”, într-adevăr te-ajută fără echivoc,
să-ți găsești ac de cojoc, jucând murdar cu dracu-n joc.
Și-ajungi mai sus doar ca să ai de unde să cazi mai târziu,
acum ca-ți amintesc asta, îți zici: „bă da io asta o știu!”
Ești mult mai periculos și mult mai curvă, încerci pervers să mă ademenești…
îmi sari la gât cu binecunoscutu-ți stil „hau-hau, bau-bau” în luptă.
Nu-ți doresc răul, poți să mă crezi… din contră, îți doresc ce-ți dorești
să ai parte de tot binele și să-ți iei/dai banu’ pentru fiecare vorbă.

Brutus-prietene-lup-oaie

Prostituiază-te prietene, dar dacă tot o faci, măcar fă-o din/cu plăcere, sau dacă o faci pentru bani, vinde-te scump. Nu te vinde pe caiet. Promisiunea nu este altceva decât momeala omului care ți-a dovedit până în acel moment că nu poți să te încrezi în el. Niciodată nu o face pe promisiuni și câteva beri băute cu stăpânii tăi în momentele în care consideră ei că pot și este în interesul lor să te accepte la masă. Nu tu ești important pentru ei, ei sunt importanți pentru tine când te invită să le ciugulești firimiturile de la coltul gurii, ca să te simți și tu important. Credulule, nu ești cu nimic mai presus pentru ei decât patrupedul maidanez care dă târcoale și se gudură pe la picioarele lor, privindu-i cu ochi mari de cerșetor milog, ca să primească și el un rest. Dă-i cezarului ce-i al cezarului… dar nu-i da tu ce nu-i al tău din exces de zel, cu atitudine servilă când știi că ai slujit la doi stăpâni simultan.  Știu, da, ai dreptate, ce să faci? …tu nu ai putea să fii la fel ca mine, tu în locul meu ai fi ca tine. Ți-ai vedea de treaba ta și interesele proprii. Ce ironie… parcă mă admirai acum o vreme, sau cel puțin prietene încercai să pari un recunoscător neputincios, care în aparență iți făceai și griji pentru mine… aparență care probabil voia să acopere dualismul tău și coloana-ți diformă de la plecăciunile făcute pe la spatele meu în fața celor pe care îi huleai și de care te arătai indignat în fața mea.

„Poți să faci un teanc de bani dacă scoți bine o vorbă.
……………………………………………………………………
Frate, fiecare face ce știe cu gura!”

La Familia ft Uzzi – Vorbe

Prietene, sper din suflet când „o să cânte cocoșul de trei ori”, să plângi și să regreți și tu precum Sf. Petru când s-a lepădat de Iisus, atât. Nu pot să trec cu vederea și mă motivează să te dojenesc prietenește faptul că tu ești un hibrid, o amestecătură dintre tipologia lui Petru și Iuda.

Prietene, în cuvintele tale, urechea mea percepe izul luciferic. Sărutul epic cu care vrei să mă vinzi cu gândul la arginții pe care speri să îi numeri ipotetic la sfârșit, te dă de gol… îți pute gura. Da, ai mâncat căcat prieten drag. Sper să îți fie de bine și să nu îți fie rău. Ca să fac o glumă pe placul tău, în ideea că te-aș putea îndulci puțin, și ți-aș tăia din amăreală, pronunț îndemnul: „trebuie să facem bine ca să nu fie rău”, nu-i așa?

Pentru încheiere prietene, din iubire pentru tine, cel care mi-ai fost un pseudo-aproape, mai mult la greu decât la bine, și mă refer la greul și încercările tale, îți transmit învățătura Părintelui Arhimandrit Gavriil Stoica, care a fost și este de actualitate și care ne sfătuiește să nu acceptăm compromisurile. Prietene, nu accepta nici o clipă să fii frate și cu dracu’ până treci puntea apa, fii cu băgare de seamă că poți să mori pe punte în barca lui oricând. Nu rămâi frate cu dracu’ în vecii vecilor. Dracu’ te scuipă când nu te aștepți, ca pe o hoaspă rămasă prea mult între dinții lui mari și galbeni, ce și-i relevă în rânjetul caracteristic și înșelător. Stă scris că „în ce te va găsi moartea, în aceea vei fi”.