Dinu Mistrie – O viziune a sentimentelor

Dinu Mistrie,

Sentimentele și resentimentele sale

Dinu-Mistrie-o-viziune-a-sentimentelor-de-nichita-stanescu

     Geneza:

     Dinu a fost un copil cuminte. Nu a excelat la învăţătură, dar nici la boacăne ca alți copii, decât uneori şi involuntar. A fost un copil aparent normal, dar ciudăţel în sinea sa. Condus de o viziune a sentimentelor de care poate fi inculpat Amfion, constructorul, cu a lui cântec ce i-a remodelat sufletul, Dinu Mistrie, a fost marcat întreaga viaţă. El şi-a dorit să iubească, dar să iubească cu adevărat. Şi-a dorit o singură femeie în viaţa lui şi el să fie singurul în viaţa ei… cam neinspirat din start.

     Reîntâlnirea:

     Ploaie în luna lui Marte şi un cântec fără răspuns. Un cântec de om faşcinat de zâmbetul ei şi incredibil de surprins de indiferenţa pe care i-o arată revăzându-l după aproape un an. Un cântec plin de trăiri, un cântec clar de inimă, de care ea se arată dezinteresată acum, contrar la cum era înainte. Dezamăgit, Dinu se trezeşte plutind pe norii propriilor lui gânduri, sufocat de cerul care acum se află prea aproape de pieptul şi inima sa. Se chinuie cu întrebări la care caută răspunsuri. Optimist prinde curaj după ce propria imaginaţie îi arată ceea ce a vrut să vadă. El și ea. Atât și nimic mai mult decât dacă… dar îl alungă pe „dacă” cât colo și se ridică hotărât să ia atitudine. 20 de ani, vârsta de aur a dragostei lui Dinu Mistrie, vremea în care precum o leoaică tânără, iubirea, l-a înşfăcat de piept și l-a făcut să țipe plin de emoţie și euforie: Sunt un om viu!

     Îmbrăţişarea:

     Sfârșit de anotimp, soarele se încălzeşte pregătindu-se de vară. E ziua în care e totul sau nimic. Reîntoarcerea ei acasă şi momentul întâlnirii, parcă e un joc „de-a sufletul„, ce-l simţi ca o mişcare în sus şi-n jos. Dinu, vrăjit de ea se apropie precum Perseus spre Andromeda (dar mai puţin încrezător în el) şi fâstâcindu-se plin de emoţie, îi propune ceea ce-şi doreau şi amânau de atâta timp amândoi. Nu, nu era momentul ideal, el era pe picior de plecare și poate că asta l-a făcut să reacționeze, asta și faptul că era ziua ei, o zi pe care au făcut-o ziua lor. Poetul și dragostea au început dansul. Chiar dacă fizic îi despart câțiva zeci de kilometri pentru 3 zile, din acea clipă, totul o să aibă o lungă continuitate. Viața mea se iluminează iși spune Dinu, și culcat cu capul pe geamul autobusului, mângâiat de razele soarelui pregătit de apus, începe să viseze… O oră fericită.

     Epilog la lumea veche:

     Se trezise, nu trecuseră decât câțiva ani. Simți un fior rece pe șira spinării, care l-a făcut să tresară. Lauda omului care-și dăduse atâta importanță și care era plin de încredere s-a destrămat precum un șirag de mărgele. Totul a fost întocmai cum lumea din jur cobise și poeții îl prevestise. Dinu Mistrie a murit. Trăiască Dinu Mistrie!
La-nceputul serilor de la sfârșit, cu o ușoară nostalgie și emoție de toamnă, Dinu își trasa un nou sens vieții, unul în care ea nu se mai regăsea pentru că nu o mai căuta.
Mi-amintesc cu uimire își spuse Dinu, am avut un vis…
Visul unei nopți de iarnă

Sfârşitul lumii. Pentru ce? Punct şi de la capăt.

one-step1Dragostea și etapele vieții

     Sfârşitul lumii.

     Odată cu vara ai plecat și tu, lăsând în urmă tot. Oh, parcă toamnă-ţi este numele, şi-ai dat poruncă frunzelor să ne acopere până şi urmele. Rutina de a te iubi, a devenit rutina de a supravieţui în lipsa ta. Lacrimile ce mi se revarsă din ochii pustiiţi de imaginea ta, îmi întunecă privirea şi disperarea gândirea. Mi-ai lăsat în suflet un gol mult mai mare decât golul din stomac, pe care obișnuiam să îl am de fiecare dată când ne certam. Un gol rece și adânc… cu ce sa-l umplu oare? Cu cine? Nimeni si nimic nu îmi potoleşte foamea și pofta de tine. Dorul mă amorțește, nu sunt în stare de nimic. Tot ce reușesc este sa rulez filmul vieții noastre… și să îl derulez ca să îl mai pun încă odată și încă odată și încă odată… Mor de dorul tău şi ție ce-ți pasă? Nu reuşescgândesc pozitiv. Mi-e rău. Atât de rău precum îmi era de bine când seara adormeai la pieptul meu… sau eu la al tău… îmbrățișați. Vreau… vreau ca viața să mi se termine brusc așa cum a încetat să-ți mai pese ţie de mine… de noi. Încotro să o iau când nu mai văd rostul la nimic? Nimic bun pentru mine. Secătuit de fericire, lipsit de bucurii, mă simt inuntil şi fără sorți de izbândă… nu, nu am cum să ies şi din asta, e prea târziu. Pentru ce să mă mai trezesc când lângă mine nu am să te mai găsesc? Pentru ce să o fac dacă sărutul tău nu-mi mai spune buna dimineața? Pentru ce să sper când nu am pentru cine lupta cu toți din jur? …şi în primul rând cu mine, ca să îți fie ție cât mai bine? Pentru cine să sufăr, să sper, și pe cine să iubesc când tu nu mai ai nevoie de mine?

     Există viaţă după dragoste!

     Ştii, nici acum nu înţeleg de ce ai plecat. Să fie vina mea, nu cred. Îmi spuneai că sunt tot ceea ce ţiai dorit de la viaţă şi tot ce ai visat. Uneori, că nu mă meriţi. Că o să mă iubeşti nu mai ştiu cum şi nu mai ştiu cât. Mi-ai promis că orice ar fi, o să rămânem împreună la bine şi la greu. Îmi spuneai: „iubirea vieţii mele”. Mi-ai jurat iubire eternă! Ce naiba s-a întâmplat? Toate-au fost vorbe şi nimic mai mult. Într-o singură seară ai şters toată bucuria ce mi-ai făcut-o în atâtea zile. Ce să mai sper? La ce bun să te țin în sufletul şi inima mea când tu te-ai jucat şi nu-ţi păsa de mine? Ce mult mă durea când mă tratai la comun, când bună dimineaţa nu era pentru mine, era mai degrabă pentru pentru cine tu nu însemnai nimic special, decât o curiozitate, un semn de întrebare. Crezi că dacă am trecut peste, am uitat? Defapt… nu am trecut peste, am iertat dar n-am uitat. Nu am cum să uit. Trădarea nu se uită. Ai crezut că dacă te întorci, disperarea din mine o să mă facă să uit? Ai plecat de lângă mine cu speranţa că o să îţi fie ţie mai bine, nu mie. Şi reîntoarcerea la mine are acelaşi scop. Eu propun să ne vedem fiecare de drumul său.

     Punct şi de la capăt.

     Am ajuns să gândim. Am judecat ce am trăit. Am evoluat.

     Timpul dă uitarii dragostea dintre noi doi, lăsându-ne uneori şi fără instinctul de a privi înapoi la sfârşit. Bătrâna ploaie ne spală urmele şi tocmeşte tărâna pentru o altă poveste plină de speranţe şi intrigi. Sfârşit de poveste. 

Obişnuinţă sau…

Bun, şi acum până unde… până când?

O iei de bună când? Când ajungi să simţi, să traieşti… ştim prea bine care este diferenţa dintre teorie şi practică, aici este acelaşi caz; Până nu te frigi nu eşti sănatos sau mai bine zis, nu te linişteşti. Şi după ce o păţeşti o iei e la capat… din nou, şi din nou, şi din nou… după care iaraşi o comiţi până te ia dracu`.

Şi dacă înţelegem… şi mai mult decât atât, dacă simţim trăind pe propria piele, de ce facem imprudenţa de a o lua de la capăt în aceeaşi direcţie, cu aceeaşi strategie? De ce nu schimbăm nimic când avem un cuvânt de spus… când alegerea ne aparţine? Totuşi este timp, este nevoie… de ce nu este ambiţie? Ce ne face să fim atât de limitaţi în acţiunile noastre? De ce nu putem fi mai mult când este nevoie să fim mai mult şi cu mult mai puţin când e nevoie doar de puţin din noi? De ce simţim să oferim totul când nu este cazul?

La urmă cine câştigă şi cine pierde dintre obişnuinţă și necunoscut? Suntem lași sau suntem preventivi? Contează dacă viitorul poate fi mai bun când nu putem face predictibilități în privința a ceea ce o să urmeze? Nu ne multumim oare cu ce avem pentru că teama ne ține pe loc? Nu vrem să recunoaștem că norocul ni-l facem noi sau că Dumnezeu are treburi mai importante decât să ne umple nouă traista când noi nu facem nimic în sensul acesta.

Cererea, nevoia de a fi aşa nu ne priveşte când nu e în avantajul nostru şi totuşi ne sacrificăm fără chibzuinţă… fără a conştientiza pericolul şi fără a prevedea eşecul… propria cădere, ruina de om ce o să ajungem a nu ştiu câta oară. Sau dacă prevedem şi de cele mai multe ori asta se întâmplă de ce nu luăm măsuri să ne abatem de la autodistrugere? Ce duhuri pun stăpanire pe fiinţa noastră? Ce ne întunecă gândirea şi simţurile? De ce indiciile care ne sunt puse înainte cu scopul de a ne proteja le dăm la o parte de parcă ele ar fi „duşmanul”, de parcă ele ar fi pâcla groasă ce ni se revarsă peste ochi?…

Despre ce vorbim? Despre obişnuinţă sau nevoia de autodistrugere?

Obişnuinţă sau...

Numeşte demonul din mine

numeste-demonul-din-mine-Telcian.ro-     Nu mai este vorba despre tine ci despre demonul din mine. Nu mai este ca la început când eram un semn de întrebare absorbit de prezenţa ta, când  inconştienţa de-abia începuse a-şi ţese mrejele în care m-a cuprins încet, încet… încet. Da, este acel încet care îl trăim trăiam şi care nu ştiu încă dacă o să ramână mai mult decât o urmă… o amintire plăcută scrijelită în inimă… o cicatrice frumoasă cu care te-ai ales în viaţă luptându-te cu firescul cenzurat de moralitate şi normalitate… un acel ceva unic, original… ceva ce te defineşte doar pe tine.

Când tu te lupţi cu tine eu mă lupt cu demonul din mine, când tu te întrebi încotro să o iei eu mă întreb dacă măine drumul pe care mă găsesc acuma o să mai aibă o continuitate în doi, dacă nu cumva o să se întrerupă brusc şi o să fiu nevoit să mă întorc singur la începutul lui… dar de această dată să îl parcurg singur.

Cunoşti sentimentul de a te întoarce singur înconjurat doar de gândurile şi amintirile trăirilor tale? Cunoşti sentimentul de a porni pe un drum plin de lumină, linişte şi căldură şi senzaţia ce ţi-o dă întoarcerea târzie pe acelaşi drum întunecat, rece şi înconjurat de ochii regretelor care te urmăresc? …un drum pe care îl recunoşti şi cu ochii inchişi pentru că ai lăsat urme la plecare, urme cu care nu ai vrea să te întâlneşti decât în visele tale cu ochii deschişi privind înapoi dar mergând înainte.

 Cunoşti sentimentul de a o lua de la început?

 Sunt oameni care îl retrăiesc şi oameni care nu l-au trăit niciodată de teamă, frică şi laşitate faţă de propria persoană în primul rând.

N-aştept minuni dar nu aştept nici concretizarea a ceea ce nu aştept şi totuşi o sa fie. Renunţ la tot, renunţ să mă lupt cu tine… mi-o spune demonul din mine că nu ai cum să vii cu mine… şi-n el eu mă încred că-i singurul ce-mi vrea doar bine.

„E momentul ăla în viaţă când încetezi să mai disperi şi începe să te doară în p#*a” –  ( Gabi del Pupo )

Când o privire face cât o mie de cuvinte

O privire cat o mie de cuvinte

     Ochi plini de iubire… oglinda dragostei înrămată în suferinţă peste care reflectă nehorârea din cauza fricii de necunoscut. Sunt ochi a căror privire îţi spun prea multe în acelaşi timp; că te iubesc, că le pare rău, că le este milă… să mai rămâi… o mie de cuvinte. Şi totuşi… sunt ochi care te privesc adânc, oftează şi îţi prezintă realitatea exact aşa cum este:

“- Trezeşte-te dragul meu, o să plângi un pic, dar e musai să te trezeşti!”