Nu mai este vorba despre tine ci despre demonul din mine. Nu mai este ca la început când eram un semn de întrebare absorbit de prezenţa ta, când inconştienţa de-abia începuse a-şi ţese mrejele în care m-a cuprins încet, încet… încet. Da, este acel încet care îl trăim trăiam şi care nu ştiu încă dacă o să ramână mai mult decât o urmă… o amintire plăcută scrijelită în inimă… o cicatrice frumoasă cu care te-ai ales în viaţă luptându-te cu firescul cenzurat de moralitate şi normalitate… un acel ceva unic, original… ceva ce te defineşte doar pe tine.
Când tu te lupţi cu tine eu mă lupt cu demonul din mine, când tu te întrebi încotro să o iei eu mă întreb dacă măine drumul pe care mă găsesc acuma o să mai aibă o continuitate în doi, dacă nu cumva o să se întrerupă brusc şi o să fiu nevoit să mă întorc singur la începutul lui… dar de această dată să îl parcurg singur.
Cunoşti sentimentul de a te întoarce singur înconjurat doar de gândurile şi amintirile trăirilor tale? Cunoşti sentimentul de a porni pe un drum plin de lumină, linişte şi căldură şi senzaţia ce ţi-o dă întoarcerea târzie pe acelaşi drum întunecat, rece şi înconjurat de ochii regretelor care te urmăresc? …un drum pe care îl recunoşti şi cu ochii inchişi pentru că ai lăsat urme la plecare, urme cu care nu ai vrea să te întâlneşti decât în visele tale cu ochii deschişi privind înapoi dar mergând înainte.
Cunoşti sentimentul de a o lua de la început?
Sunt oameni care îl retrăiesc şi oameni care nu l-au trăit niciodată de teamă, frică şi laşitate faţă de propria persoană în primul rând.
N-aştept minuni dar nu aştept nici concretizarea a ceea ce nu aştept şi totuşi o sa fie. Renunţ la tot, renunţ să mă lupt cu tine… mi-o spune demonul din mine că nu ai cum să vii cu mine… şi-n el eu mă încred că-i singurul ce-mi vrea doar bine.
„E momentul ăla în viaţă când încetezi să mai disperi şi începe să te doară în p#*a” – ( Gabi del Pupo )
