Bun, şi acum până unde… până când?
O iei de bună când? Când ajungi să simţi, să traieşti… ştim prea bine care este diferenţa dintre teorie şi practică, aici este acelaşi caz; Până nu te frigi nu eşti sănatos sau mai bine zis, nu te linişteşti. Şi după ce o păţeşti o iei e la capat… din nou, şi din nou, şi din nou… după care iaraşi o comiţi până te ia dracu`.
Şi dacă înţelegem… şi mai mult decât atât, dacă simţim trăind pe propria piele, de ce facem imprudenţa de a o lua de la capăt în aceeaşi direcţie, cu aceeaşi strategie? De ce nu schimbăm nimic când avem un cuvânt de spus… când alegerea ne aparţine? Totuşi este timp, este nevoie… de ce nu este ambiţie? Ce ne face să fim atât de limitaţi în acţiunile noastre? De ce nu putem fi mai mult când este nevoie să fim mai mult şi cu mult mai puţin când e nevoie doar de puţin din noi? De ce simţim să oferim totul când nu este cazul?
La urmă cine câştigă şi cine pierde dintre obişnuinţă și necunoscut? Suntem lași sau suntem preventivi? Contează dacă viitorul poate fi mai bun când nu putem face predictibilități în privința a ceea ce o să urmeze? Nu ne multumim oare cu ce avem pentru că teama ne ține pe loc? Nu vrem să recunoaștem că norocul ni-l facem noi sau că Dumnezeu are treburi mai importante decât să ne umple nouă traista când noi nu facem nimic în sensul acesta.
Cererea, nevoia de a fi aşa nu ne priveşte când nu e în avantajul nostru şi totuşi ne sacrificăm fără chibzuinţă… fără a conştientiza pericolul şi fără a prevedea eşecul… propria cădere, ruina de om ce o să ajungem a nu ştiu câta oară. Sau dacă prevedem şi de cele mai multe ori asta se întâmplă de ce nu luăm măsuri să ne abatem de la autodistrugere? Ce duhuri pun stăpanire pe fiinţa noastră? Ce ne întunecă gândirea şi simţurile? De ce indiciile care ne sunt puse înainte cu scopul de a ne proteja le dăm la o parte de parcă ele ar fi „duşmanul”, de parcă ele ar fi pâcla groasă ce ni se revarsă peste ochi?…
Despre ce vorbim? Despre obişnuinţă sau nevoia de autodistrugere?
