Câte îi mai trec unui om prin cap, când cunoaşterea nu e decât o necunoscută plină de presupuneri, de negări… Se simte singur în mijlocul oceanului de idei preconcepute, pierdut şi abandonat. Caută un fir de speranţă de care să se agaţe şi să izbutească să supravieţuiască. Îşi doreşte ca acest ocean rece de sub bolta cerului întunecat să se transforme într-un deşert. Îşi face şcenarii şi găseşte soluţii la altceva, la situaţii căreia i-ar face faţă. Pentru el e prea mult, timpul parcă nu mai există suficient, totul cere o decizie importantă dar ea se lasă aşteptată, nu îi vine. Şi un gând îl provoacă din interior:
Vrei să renunţi? Îi vine să renunţe, dar nu asta îşi doreşte, el nu are în gând decât dorinţa ce îl ţine în viaţă, cum să renunţe la aerul care-l respiră? Cum să renunţi şi pentru ce? La ce să renunţi când nu ai primit niciodată mai mult decât dreptul de a visa?
