…agonia nebuniei
Orbit de lumina zilei m-agit şi mă zbat, mă iau la trântă cu toţi, pe toţi vreau să-i bat. I-un haos şi-n jurul meu e plin de rivali, greu mă apasă pe umeri ai mei mii de ani. N-am să cedez nimănui, nu, nu mă las… sunt încă lăstar în pădurea cu brazi. Vreau cât mai mare s-ajung printre ei, chiar dacă fac rău şi-i înjur pe semenii mei. Cine sunt ei? Un nimic necesar să-mi ating eu scopul, e clar. Şi continuu să lupt în timp ce de timp uit… Deja e iaraşi noapte? De data asta cad şi mă deprim căci nimeni nu mi-e aproape… Meditez la proverbe ce pomenesc de răsplată după fapte, şi-n capul meu încep să se trezescă pe rând mii de şoapte. Şi mă înnebunesc… Apar mustrări, de unde-s toate? E prea de tot, ajuns-am vulnerabil? Nu, nu se poate! …în patul meu e plin de viermi… umblă pe mine. Sunt mort dar conştient, şi mă gândesc la Tine… Mă trezesc într-un târziu… cu mâna pe o Carte. Nu-mi mai aduc aminte ce s-a întâmplat… realizez c-am vrut să cer iertare… Am apucat, şi dacă da, mă auzise oare? Trebuie să mă fi auzit, se spune că-I atent mereu. Ciudat. De ce când mă simt fără de puteri mă gândesc la Dumnezeu? E o iluzie ce produce o aluzie pentru ce-i slabi să nu-şi dorească mai mult. Ai văzut? Există logică în toate, e doar un vis nimic mai mult… Cu siguranţă dorm, cum altfel aş gândi prostii, cum că ai mei mii de ani nu-s decât nopţi nedormite cu gândul la bani şi strategii inedite de-a lovi în rivali…foto: Francisco de Goya – „Saturn devorându-şi fii”
