Dragostea și etapele vieții
Sfârşitul lumii.
Odată cu vara ai plecat și tu, lăsând în urmă tot. Oh, parcă toamnă-ţi este numele, şi-ai dat poruncă frunzelor să ne acopere până şi urmele. Rutina de a te iubi, a devenit rutina de a supravieţui în lipsa ta. Lacrimile ce mi se revarsă din ochii pustiiţi de imaginea ta, îmi întunecă privirea şi disperarea gândirea. Mi-ai lăsat în suflet un gol mult mai mare decât golul din stomac, pe care obișnuiam să îl am de fiecare dată când ne certam. Un gol rece și adânc… cu ce sa-l umplu oare? Cu cine? Nimeni si nimic nu îmi potoleşte foamea și pofta de tine. Dorul mă amorțește, nu sunt în stare de nimic. Tot ce reușesc este sa rulez filmul vieții noastre… și să îl derulez ca să îl mai pun încă odată și încă odată și încă odată… Mor de dorul tău şi ție ce-ți pasă? Nu reuşesc să gândesc pozitiv. Mi-e rău. Atât de rău precum îmi era de bine când seara adormeai la pieptul meu… sau eu la al tău… îmbrățișați. Vreau… vreau ca viața să mi se termine brusc așa cum a încetat să-ți mai pese ţie de mine… de noi. Încotro să o iau când nu mai văd rostul la nimic? Nimic bun pentru mine. Secătuit de fericire, lipsit de bucurii, mă simt inuntil şi fără sorți de izbândă… nu, nu am cum să ies şi din asta, e prea târziu. Pentru ce să mă mai trezesc când lângă mine nu am să te mai găsesc? Pentru ce să o fac dacă sărutul tău nu-mi mai spune buna dimineața? Pentru ce să sper când nu am pentru cine lupta cu toți din jur? …şi în primul rând cu mine, ca să îți fie ție cât mai bine? Pentru cine să sufăr, să sper, și pe cine să iubesc când tu nu mai ai nevoie de mine?
Există viaţă după dragoste!
Ştii, nici acum nu înţeleg de ce ai plecat. Să fie vina mea, nu cred. Îmi spuneai că sunt tot ceea ce ţi–ai dorit de la viaţă şi tot ce ai visat. Uneori, că nu mă meriţi. Că o să mă iubeşti nu mai ştiu cum şi nu mai ştiu cât. Mi-ai promis că orice ar fi, o să rămânem împreună la bine şi la greu. Îmi spuneai: „iubirea vieţii mele”. Mi-ai jurat iubire eternă! Ce naiba s-a întâmplat? Toate-au fost vorbe şi nimic mai mult. Într-o singură seară ai şters toată bucuria ce mi-ai făcut-o în atâtea zile. Ce să mai sper? La ce bun să te țin în sufletul şi inima mea când tu te-ai jucat şi nu-ţi păsa de mine? Ce mult mă durea când mă tratai la comun, când bună dimineaţa nu era pentru mine, era mai degrabă pentru… pentru cine tu nu însemnai nimic special, decât o curiozitate, un semn de întrebare. Crezi că dacă am trecut peste, am uitat? Defapt… nu am trecut peste, am iertat dar n-am uitat. Nu am cum să uit. Trădarea nu se uită. Ai crezut că dacă te întorci, disperarea din mine o să mă facă să uit? Ai plecat de lângă mine cu speranţa că o să îţi fie ţie mai bine, nu mie. Şi reîntoarcerea la mine are acelaşi scop. Eu propun să ne vedem fiecare de drumul său.
Punct şi de la capăt.
Am ajuns să gândim. Am judecat ce am trăit. Am evoluat.
Timpul dă uitarii dragostea dintre noi doi, lăsându-ne uneori şi fără instinctul de a privi înapoi la sfârşit. Bătrâna ploaie ne spală urmele şi tocmeşte tărâna pentru o altă poveste plină de speranţe şi intrigi. Sfârşit de poveste.
